Poveste fara sfarsit
Este iarnă. Natura este îngheţată. La fel şi eu. Un mic râu îngheţat. Mă mişc încet sub podul format din gheaţă. Îmi este frică să mă arăt. Indiferent pe unde trec nu mă bucur că pot fi sursa de viaţă pentru tot ceea ce mă înconjoară, ci prefer să trec cu forţă, dărâmând pietre, săpând în rocă şi să mă ascund sub crusta de gheaţă. Timpul se scurge încet. În jurul meu natura începe să iasă la viaţă. Nu mă interesa. A început să se topească uşor gheaţa, să dispară. Îmi era frică. Cine sunt eu să mă vadă toată lumea? Curgând încet la vale observ un pâlc de copaci şi nişte flori albe sub formă de clopoţel. Oare cine sunt aceşti mici cocoşaţi răzleţi? Nu mai bine rămâneam inert şi înghetat? În timp ce îmi puneam aceste întrebări mă dezmorţeam şi încet cu multă precauţie, am început să mă uit în jurul meu. Începeam să văd multe lucruri frumoase pe albia râului. Natura înflorise, peştii se bucurau de soare, iar luncile îşi luau apa necesară vieţii. Doar eu eram gânditor. Nu-i suficient că văd şi dau celor din jurul meu? Mai este nevoie să şi simt? Credeam că doar atât este suficient ca să nu mai fiu îngheţat.
Fără să-mi dau seama a venit vara. Începuse o vară toridă. Iubeam vremea asta. Susurul apei era în armonie cu natura. Iubeam tot ce este viu, animalele veneau să-şi ostoiască setea, pământul îşi domolea arşiţa cu apa râului. În sfârşit puteam să dau şi să primesc fără să simt nevoia de recompensă şi datorie. Nu-mi mai era frică. Era prima dată când simţeam asta. Era ceva nou, interesant pe care puteam să-l simt,să-l palpez, fără frustrări, ci cu emoţia reîntâlnirii unui prieten vechi şi lăsat deoparte.
Toamna a venit peste mine cu o simfonie de culori. Totul era un zumzet, o forfotă. Venise momentul să culeg roadele.
Priveam în urmă şi trăiam fiecare moment al drumului sinuos pe care îl parcursesem. Oamenii puteau culege roadele pământului. Simţeam că făcusem multe în această perioadă de timp, că pot să mă arăt lumii aşa cum sunt cu bune şi rele, că pot fi util sau pot cere ajutor când am nevoie, că mă pot privi, să pot spune că sunt valoros şi mai cu seamă că pot trece la un alt ciclu de patru anotimpuri pentru că acum nu mai mă ascund, ci mă accept aşa cum sunt, ştiu cine sunt, ce pot, care-i valoarea şi utilitatea mea.
Psihoterapeut Dobrotă Laurenţiu
Comentarii recente